Tercüme - İngilizce-Romence - Miss Stuart likes art. She has us bring old...

Domnişoarei Stuart îi place arta. Ne pune să aducem de acasă cămăşi vechi ale taţilor noştri, pentru a putea crea artă fără a ne murdări hainele. În timp ce noi tăiem şi vopsim şi lipim, ea se plimbă pe culoar în halatul ei de asistentă, privind peste umerii noştri. Dar dacă cineva, un băiat, desenează intenţionat ceva prostesc, ridică foaia cu o mânie batjocoritoare. „Flăcăul acesta se crede deştept. Aveţi mai multe între urechi decât atât!”. Şi îl plesneşte peste ureche cu vârful degetului mare şi unghia.
Pentru ea, facem obiecte familiare din hârtie, dovlecii, clopotele de Crăciun, dar ea ne punem să facem şi alte lucruri. Facem modele florale complicate cu un compas, lipim substanţe ciudate pe cartoane: pene, paiete, bucăţi de macaroane vopsite ţipător, paie de diferite lungimi. Grupăm picturi pe table sau pe role mari de hârtie de ambalaj. Facem desene despre ţări străine: Mexic, cu cactuşi şi bărbaţi cu pălării enorme, China cu conuri pe cap şi bărci, India cu ceea ce noi considerăm a fi femei graţioase, împodobite în mătase, care ţin în echilibru (pe cap) urne din cupru, şi bijuterii pe frunţi.
Îmi plac aceste picturi străine deoarece cred în ele. Am nevoie disperată să cred că, altundeva, aceşti oameni străini există. Nu contează că la Şcoala Duminicală mi s-a spus că astfel de oameni ori mor de foame ori sunt păgâni, ori ambele. Nu contează că economiile mele săptămânale se duc pe convertirea, hrănirea, educarea lor. Domnişoara Lumley îi consideră ca fiind vicleni, mâncând bucate stranii sau dezgustătoare, comiţând acte de trădare împotriva britanilor, dar eu prefer varianta domnişoarei Stuart, în care soarele de deasupra capetelor lor este de un galben vesel, palmierii de un verde clar, hainele pe care le poartă sunt florale, cântecele lor populare sunt vesele. Femeile sporovăiesc împreună în limbi rapide, incomprehensibile, râd, dezvelind nişte dinţi perfecţi, de un alb pur. Dacă aceşti oameni există, aş putea merge acolo odată. Nu trebuie să rămân acolo.
“Astăzi”, spune domnişoara Stuart, “vom desena ce facem după şcoală.”
Ceilalţi se apleacă peste băncile lor, iar eu ştiu ce vor desena: corzi de sărit, oameni de zăpadă veseli, ascultatul radioului, jucatul cu un câine. Mă holbez la propria foaie de hârtie, care rămâne goală. Într-un final îmi desenez patul, cu mine în el. Patul meu are o grindă din lemn închis la culoare, cu modele. Desenez fereastra, scrinul. Colorez noaptea. Mâna care ţine creionul negru apasă, din ce în ce mai puternic, până când pictura este în întregime neagră, până când rămân la vedere doar o umbră palidă a patului şi a capului meu.